Importanța corpului fizic în Ayurveda și în alte tradiții spirituale

27 februarie, 2025

Ce știau străbunii și ne-au spus prin povești: Baba Dochia, Sânziana, Maica Precista și Fecioara Maria

9 martie, 2025

Categorii

Povești....de trezit adulții

Tag-uri

Cele 4 chipuri ale Marii Zeițe

Sunt fascinată de povești. Sunt intrigată de rolul lor în “creșterea” poporului român, sunt curioasă de ceea ce au vrut să ne transmită străbunii prin intermediul lor.

Pentru că se spune că nu există fum fără foc, așa sunt convinsă că poveștile noastre nu ar exista fără un sâmbure de adevăr. Iar în ultimul timp am ales să văd legături, să văd ce scrie printre rândurile poveștilor noastre, făcând legătura cu culturile altor popoare.

Ca să înțeleg, am apelat la Ayurveda, știința ezoterică indiană, care ne vorbește despre cele 3 tipologii (Vata, Pitta și Kapha) și ciclurile (chakrele) repetitive ale Universului, printre care și anotimpurile. M-am îndreptat către “roata anului” sau “wheel of the year”, care vine din tradițiile păgâne europene, în special cele celtice și germanice și care ne prezintă ciclul anual al naturii, marcat prin opt sărbători solare și agricole. Adică vine și explică despre anotimpuri și legătura lor cu energiile Universului.

Așa am descoperit că în vechile povestiri populare românești, fiecare anotimp prinde viață printr-un personaj mitologic feminin care simbolizează o etapă a ciclului naturii: întinerirea primăverii, maturizarea verii, îmbătrânirea toamnei și moartea (urmată de renaștere) a iernii. Așa că te voi purta într-o călătorie prin aceste anotimpuri mitice – de la Baba Dochia la Sânziana, de la Maica Precista la spiritul feminin al iernii – pentru a descoperi legătura lor cu echinocțiile și solstițiile, dar și obiceiurile străvechi ale geto-dacilor ce sărbătoreau acest ciclu etern al naturii.

Primăvara – Baba Dochia și echinocțiul de primăvară (Întinerirea naturii)

Primăvara debutează în mitologia românească sub semnul Babei Dochia, bătrâna îndărătnică ce simbolizează sfârșitul iernii și nașterea noului an. Există o legendă care o înfățișează pe Baba Dochia urcând muntele cu oile sale, purtând nouă cojoace. Pe măsură ce vremea se încălzește, Dochia leapădă, rând pe rând, cojoacele grele ale iernii, crezând că a sosit deja primăvara. Dar înșelătoarea lună Martie își cere tributul: un viscol năprasnic o surprinde pe culmi fără niciun cojoc, iar Baba Dochia îngheață împreună cu turma, prefăcându-se în stană de piatră.

Această scenă marchează ultima luptă dintre iarnă și primăvară – Baba Dochia poate reprezenta Vechiul An, care trebuie să moară pentru ca Noul An să se nască și vremea frumoasă să revină.

În credința populară, zilele Babei Dochia (1–9 martie) sunt ținute cu teamă “de frica înghețului, pentru a fi apărați de furtuni și pentru ca frigul de primăvară să nu facă pagubă în câmpuri”

Abia după moartea Dochiei, primăvara poate să-și intre pe deplin în drepturi, iar natura întinerește în mod miraculos

În tradiția geto-dacă și apoi țărănească, începutul lunii martie era perceput ca un An Nou agrar, momentul renașterii naturii. Chiar dacă astăzi sărbătorim Anul Nou iarna, străbunii marcau venirea primăverii ca pe un nou început de ciclu. Echinocțiul de primăvară (în jur de 20 martie) aduce ziua egală cu noaptea, semn că lumina recâștigă teren – simbol perfect al reînvierii naturii.

Multe obiceiuri de început de Martie păstrează amintirea acestui An Nou străvechi: de Mărțișor (1 martie) se leagă șnururi alb-roșii (ce inițial au fost alb-negre) la mână sau la piept ca talisman de noroc și sănătate, vestind victoria căldurii asupra gerului. Tot aici se aleg Babele – fiecare își “ține o babă” între 1 și 9 martie, credință după care cum va fi vremea în acea zi așa îi va merge tot anul. Dacă plouă ori ninge încă, Baba Dochia încă își scutură cojoacele; dacă soarele zâmbește, tânăra primăvară a învins bătrâna iarnă. În unele zone, copiii aveau obiceiul să bată pământul cu bâte, strigând:

“Intră frig și ieși căldură / Să se facă vreme bună!”,

ritual menit să alunge definitiv înghețul și să trezească natura adormită. Astfel, întinerirea naturii este celebrată ca o bucurie colectivă: pământul reavăn, mugurii și primele flori (ghiocei, brebenei) aduc speranța unui nou ciclu fertil. Baba Dochia, Zeița Baba, deși un personaj posac, devine prin jertfa ei temelia primăverii – bătrâna care moare pentru ca primăvara să se nască.

În acest sens, ea a fost adesea asociată de etnologi cu o veche zeiță a pământului, o personificare a Mamei Terra care renunță la vechea înfățișare (cojoacele iernii) pentru a renaște tânără la echinocțiul de primăvară.

Vara – Sânziana și solstițiul de vară (Maturizarea și apogeul naturii)

Drumul nostru mitic continuă spre vară, când natura ajunge la deplina sa floare și rodire. Sânziana (Drăgaica) este zâna verii, Zeița Fecioară, fecioara luminoasă care întruchipează această etapă de maturizare a naturii. Legendele populare spun că Sânziana se naște chiar odată cu primăvara: la moartea Babei Dochia, pe 9 martie, “echinocțiul de primăvară”, se ivește Drăgaica – o divinitate tânără care crește miraculos de repede.

De la firavul ghiocel al lui martie până la lanurile aurii din iunie, Sânziana sporește odată cu zilele tot mai lungi. Ajunge la apogeu pe 24 iunie, de Sânziene, când soarele atinge punctul maxim – solstițiul de vară – și înflorește planta ce-i poartă numele. Se spune că în acea zi “floarea sânzienei” (Galium verum, cu mici flori aurii parfumate) atinge puteri magice și împrăștie mireasma verii peste câmpuri.

Noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie) este considerată una fermecată. În jurul solstițiului, natura și tărâmul spiritual se întrepătrund, dând naștere unor ritualuri pline de poezie. Fetele tinere culeg flori de sânziană și împletesc cununi îmbelșugate pe care le aruncă pe acoperișurile caselor – dacă cununa rămâne agățată, e semn de nuntă grabnică, iar dacă cade sau o ia vântul, fetele mai au de așteptat

În această noapte, se aprind și focurile de Sânziene pe dealuri; flăcările lor alungă spiritele rele și purifică, în timp ce flăcăii sar peste foc pentru noroc. Sânzienele, închipuite ca zâne frumoase ale aerului, “preotese ale Soarelui” ce dansează în horă în lumina lunii, binecuvântează recoltele și animalele.

Se crede că ele dau puteri sporite plantelor de leac și fac grânele să se umple de rod. Spre deosebire de Ielele năzdrăvane (Rusaliile), Sânzienele sunt zâne bune – însă pot pedepsi trufașii “cu lanțul Sânzienelor” aducând grindină sau vijelii, dacă nu le este respectată sărbătoarea.

La solstițiul de vară, energia naturii și a vieții atinge punctul culminant – este “o energie a pasiunii, vitalității, creativității și belșugului”, cum o descriu etnologii.

Ziua este cea mai lungă din an, soarele generos coace recoltele, iar viața freamătă în toată splendoarea. Sânziana/Drăgaica, în această zi magică, joacă un rol de zeiță a fertilității și a holdelor: în unele sate se organiza Jocul Drăgaicei, un dans ritual agrar. Un alai de fete îmbrăcate în alb, cu voaluri și coroane de flori galbene, o alegeau pe cea mai frumoasă drept Crăiasă Drăgaică (uneori costumată în mireasă, cu spice de grâu la brâu) și porneau prin sat unduindu-se în hore. Cântecele și dansul Drăgaicei, cu fete “mirese” ale Soarelui, aveau menirea să asigure belșugul holdelor și protecția gospodăriilor peste vară.

Această veche procesiune păgână, păstrată fragmentar până azi, indică faptul că Sânziana nu este doar o zână de basm, ci și un avatar al Marii Zeițe agrare. Etnografii au identificat în Drăgaica o reminiscență a cultului zeiței neolitice a fecundității, Mama holdelor, pe care romanii o asociau cu Diana sau Juno.

Sânziana însăși înseamnă Sancta Diana (după unii istorici ai religiilor) – perpetuând un cult solar al naturii la români sub numele aparent inofensiv al unei zâne. Astfel, la solstițiul de vară, odată cu Sânzienele, natura se află la apogeu: e vârsta maturității în ciclul anual, celebrată prin iubire, dans, Soare și flori.

Toamna – Maica Precista și echinocțiul de toamnă (Îmbătrânirea naturii și recoltele)

Pe măsură ce vara se retrage, zilele încep să scadă, iar natura intră într-un proces de calmitate – etapa de îmbătrânire a ciclului. În tradiția românească, figura feminină care veghează asupra toamnei este Maica Precista (un nume popular pentru Maica Domnului în cultul ortodox). Deși Maica Precista este de sorginte creștină, în folclorul autentic ea preia atribute de zeiță a pământului și ocrotitoare a roadelor, marcând trecerea blândă spre sezonul rece. Două mari sărbători ale Precistei încununează această perioadă: Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare, 15 august) și Nașterea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mică, 8 septembrie). Țăranii numesc intervalul dintre “cele două Sântămării” drept hotarul neoficial dintre vară și toamnă. „perioada dintre cele două Sântămării (15 august și 8 septembrie) este considerată sfârșitul verii și începutul toamnei”, când ciobanii încep să coboare oile de la munte, iar gospodarii pregătesc semănăturile de toamnă.

După 15 august, verdele începe să pălească, păsările călătoare se pregătesc de plecare, iar aerul dimineților capătă răcoarea toamnei. Tradiția populară spune că de Sf. Maria Mare “se întoarce frunza pe ulm” – semn că vegetația a ajuns la capătul ciclului de viață și se apropie vremea morții.

Echinocțiul de toamnă (în jur de 22-23 septembrie) marchează oficial începutul toamnei astronomice, când ziua devine din nou egală cu noaptea. În calendarul popular, acest moment era ținut prin ritualuri de mulțumire pentru recolta anului. Țăranii știau că de acum soarele scade simțitor, intrând în “bătrânețea” sa anuală, iar pământul începe să se odihnească. O veche denumire folclorică pentru echinocțiul de toamnă era „Țâr înainte – Țâr înapoi”, sugerând balansul dintre lumină și întuneric.

Cu această ocazie, se organizau mici ospete în comunitate, cu roadele toamnei: se gusta primul must din strugurii abia culeși, se băteau nucii pentru a doborî fructele coapte, se scuturau merele și gutuile din pomi – un adevărat ritual al recoltei bogate.

Oamenii prindeau curaj să planteze pomi noi, știind că pământul încă mai are căldură pentru înrădăcinare, dar conștienți că “de acum înainte, toamna nu mai poate fi păcălită de soarele verii”

Era un timp al belșugului și al recunoștinței: după munca grea de peste an, ogoarele și viile își dăruiseră fructul, așa că se cuvenea ca familiile să mulțumească divinității. În mentalitatea tradițională, Maica Precista era cea care mijlocea acest belșug și ocrotea “pregătirea pământului de iernat”. Existau obiceiuri de a duce la biserică buchete din ultimile flori de câmp și spice, pentru a fi binecuvântate de Sf. Maria, mulțumind astfel pentru recoltă. Femeile însărcinate și mamele se rugau Precistei să le ocrotească pruncii pe timpul iernii, iar fetele mari îi închinau flori la icoană, sperând să-și găsească un bun ursit până la primăvara viitoare.

Astfel, Maica Domnului în ipostaza Precistei devine în folclor un simbol al maternității ajunse la apogeu și apoi la apus: ea este Mamă hrănitoare (precum pământul care tocmai a dat rod bogat), dar și Bătrâna înțeleaptă care pregătește lumea pentru iarnă.

Protecția Maicii Precista rămâne până târziu în toamnă: la 1 octombrie (Acoperământul Maicii Domnului) se spune că Precista întinde un voal de protecție (brumă) peste pământ, acoperindu-l până la primăvară. Putem vedea aici reflexul unei vechi credințe, în care o Zeiță a Pământului domnea peste sezonul recoltei și al pregătirilor de iarnă – rol asumat în creștinism popular de Maica Domnului. Toamna, natura îmbătrânește și se retrage treptat, sub privirea blajină a Precistei, care veghează ca totul să se rânduiască cu bine pentru “somnul” iernii ce vine.

Iarna – Zeița ascunsă a solstițiului de iarnă (Moartea și renașterea)

Ajungem la capătul ciclului, în miezul întunecat al iernii, acolo unde natura pare moartă, iar lumina soarelui abia pâlpâie. Solstițiul de iarnă (21 decembrie) aduce cea mai lungă noapte a anului – momentul când întunericul își atinge apogeul. Însă chiar și în aceste clipe de aparentă moarte, folclorul românesc ascunde semințele renașterii. Strămoșii geto-daci priveau noaptea solstițiului de iarnă ca pe o scenă cosmică în care o forță feminină dă naștere unei noi lumini. “Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiță dădea naștere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor”.

Cu alte cuvinte, în cel mai “întunecat” ceas al anului, Zeița-Mamă primordială aduce pe lume pruncul solar, asigurându-se, astfel, că întunericul nu va triumfa definitiv. Această credință străveche a supraviețuit, metamorfozată, în tradițiile de Crăciun ale românilor: nașterea Pruncului Iisus din Fecioara Maria, celebrată la 25 decembrie, coincide simbolic cu renașterea soarelui după solstițiu. Maica Precista reînvine așadar și în mijlocul iernii, de data aceasta ca Tânăra Mamă ce aduce pe lume Lumina (Hristos) într-o iesle săracă, în cea mai lungă noapte.

Dincolo de creștinarea acestei sărbători, folclorul păstrează rituri precreștine ce marchează “moartea și renașterea” simbolică a naturii la solstițiul de iarnă. Multe obiceiuri de Crăciun la români “păstrează amintirea jertfirii violente a zeului” din vechime (a se înțelege zeul Soarelui).

Una dintre cele mai importante tradiții este tăierea porcului de Ignat (20 decembrie). În viziunea tradițională, porcul nu este doar un animal pentru hrană, ci o incarnare a spiritului grâului și a zeului vegetației, care trebuie sacrificat pentru ca anul următor să fie roditor. Astfel, în fiecare iarnă la Ignat, țăranii oficiau (și încă o fac în multe locuri) acest ritual cu origini neolitice: junghierea porcului urmată de cinstirea sacrificiului prin pomana porcului. La fel, colindele și teatrul popular din preajma Crăciunului conțin ecouri ale acelui zeu vechi al Soarelui: Capra (sau Țurca, Brezaia) – jocul mascat al unui țap șugubăț care umblă cu ceata de colindători – este o reminiscență a zeului fertilității. La finalul colindatului, Capra este omorâtă și înmormântată simbolic, doar pentru a învia iar la anul, reprezentând astfel ciclul fără de sfârșit al vieții și al naturii care moare iarna și reînvie primăvara.

În vechime se obișnuia și arderea unui trunchi de copac (butucul de Crăciun sau Bradul) – o jertfă rituală a arborelui sacru, ca substitut al zeului solar care “moare” la solstițiu. Bradul tăiat și ars în focul Crăciunului era menită să ajute soarele slăbit să renască (azi, ecoul acestei tradiții este buturuga de Crăciun din folclorul european sau simpla ardere a lemnelor în sobă pentru “încălzirea” soarelui).

Sărbătorile de iarnă la români îmbină astfel veselia cu sacrul într-un mod aparte. Colindele – cântecele rituale cântate de cetele de feciori în nopțile de Ajun – conțin adesea imagini mitice străvechi, chiar dacă versurile au fost încreștinate. În unele colinde de Crăciun apar motive precum fata legănată între coarnele cerbului sau regina zânelor plutind pe lună, semn că vechea Zeiță a cerului nu a fost uitată de tot.

De pildă, Ileana Sânziana (Cosânzeana), pe care am întâlnit-o vara ca zână a florilor, apare în colinde legănată într-un hamac de mătase agățat de coarnele unui cerb sau ale unui taur, trimitere directă la Luna Nouă (secera Lunii între coarne) și la ciclul moarte-renaștere lunară.

Această imagine o înfățișează ca Terra Mater, zeița veche care poartă la brâu “coarnele” lunii, simbol al puterii de a muri și renaște ciclic. Chiar dacă creștinismul a transformat Zeița în Maica Domnului și i-a dat pruncul divin în brațe, esența mitică a renașterii luminii din întuneric a rămas.

Astfel, iarna încheie povestea cu momentul de “moarte” aparentă a naturii, dar totodată pregătește miraculos noua viață. În tradiția românească autentică, solstițiul de iarnă nu era doar un timp de frig și lipsuri, ci și unul de speranță: după cea mai lungă noapte, zilele încep să crească treptat, vestind că “renașterea luminii și a speranței” e aproape.

Geto-dacii, care venerau Soarele și ritmurile naturii, marcau acest punct de cotitură al anului prin ceremonii și credințe profunde. Sărbători precum Saturnaliile romane sau cultul persan al lui Mithra au găsit teren fertil și la strămoșii noștri: nu întâmplător, moșul Crăciun din basmele românești a fost asociat de istorici cu un zeu solar geto-dacic, identificat cu Saturn și Mithra.

Așadar, când colindătorii cântă iarna “O, ce veste minunată / în Betleem ni s-arătă”, ei cântă și despre vechea minune a solstițiului: vestea că Soarele biruie din nou și că roata timpului o ia de la capăt.

Vedem astfel cum întregul an se revelează ca o narațiune ciclică plină de personaje și simboluri vii:

Baba Dochia deschide povestea ca bătrâna iarnă ce moare pentru a aduce primăvara (întinerirea și renașterea naturii)
Sânziana o continuă ca tânăra zână a verii care dansează la apogeul luminii (maturitatea și rodnicia naturii)
Maica Precista preia ștafeta ca mamă cosmică ce veghează toamna, când pământul îmbătrânește dar oferă ultimele sale daruri (înțelepciunea și recunoștința recoltei)
iar în final, în miez de iarna, regăsim figura Zeiței ascunse – fie că o numim Crăciuneasa, Precista sau Marea Mamă – care asistă la moartea simbolică a vechiului an și la nașterea celui nou, așa cum noaptea cea mai lungă aduce după sine renașterea soarelui

Geto-dacii și apoi românii au celebrat fiecare capitol al acestui ciclu prin tradiții bogate, obiceiuri și ritualuri ce le-au unit viața cu ritmul naturii: de la zilele Babei cu jocul schimbător al vremii în martie, la nopțile de Sânziene cu hore de fecioare și focuri pe dealuri în iunie la ospățul roadelor și culesul viei la echinocțiul din septembrie, până la colindele, jocul Caprei și sacrificiul Ignatului în jurul solstițiului de iarna. Toate acestea poartă semnificații străvechi, transmise din generație în generație sub forma unor povești și datini fermecătoare.

Ciclul naturii, așa cum îl reflectă miturile noastre populare, este o lecție despre trecerea firească a timpului, despre acceptarea morții și celebrarea renașterii. Fiecare etapă are frumusețea ei: primăvara ne învață speranța începutului, vara – exuberanța vieții pline, toamna – înțelepciunea și mulțumirea, iarna – introspecția și credința în reînnoire. Iar prin Baba Dochia, Sânziana, Maica Precista și Maica Domnului, acest adevăr al naturii este povestit pe înțelesul sufletului omenesc, într-un limbaj de metafore vii. În felul acesta, folclorul autentic românesc reușește să împletească timpul și eternitatea, făcând ca fiecare anotimp să fie mai mult decât o simplă stare a naturii – devine o poveste cu tâlc, un ritual și o sărbătoare a legăturii profunde dintre om și Univers.

ritual și o sărbătoare a legăturii profunde dintre om și Univers.

Surse: